Azi am fost cu fratele meu la doctor...am vazut in holul spitalului un copil de la casa de copii pe care il mai vazusem pana azi de cateva ori...intotdeauna l-am admirat. e dragut are niste ochi migdalati si nu mai mult de 5 ani. saracutul...intotdeauna era batut de copiii mai mari sau de asistente...mi se rupea sufletul cand il vedeam. e atat de simpatic, si totodata foarte trist. i se citeste tristetea in ochi.astazi statea lipit de calorifer cu o colega de salon, probabil si ea de la orfelinat.si se uita la fratele meu care statea in bratele mele. probabil tanjea dupa dragoste,dupa afectiune dupa o vorba buna, dupa un zambet.era trist. si nu numai el este trist. toti copii de la orfelinat sau cei orfani sunt tristi. si nu ar trebui sa fie. copilaria este ca un paradis unde nimeni nu ar trebui sa verse nici macar o lacrima. lumea e rea. judeca oamenii dupa aparente si dupa pozitia sociala. chiar si in scoli putini sunt cei care fac fapte bune pentru cei din orfelinate...de parca ar fi vina lor ca sunt asa. sau ca soarta nu a fost prea blanda cu ei. nu e vina lor. nici nu stiu a cui vina e. poate asa le e destinul.
mi-ar placea ca lumea sa fie mai buna. mi-ar placea ca fiecare copil sa aibe un camin. Unii se chinuie sa aibe copii, fac tot ce le sta in putere iar altii ii abandoneaza pe strazi sau in spitale. e groaznic.
Zambetul inocent al unui copil este ca o comoara gasita in cea mai adanca mare.
